Monahi şi mănăstiri în Constantinopol, sec. IV-IX (engl)

Am ajuns să o vedem şi pe asta...
Dar atenţie: în mentalitatea occidentală, a fi responsabil nu înseamnă a fi vinovat şi, respectiv, a fi vinovat nu înseamnă a fi responsabil!

https://www.desteptarea.ro/decizia-curtii-de-justitie-a-uniunii-europene-medicii-care-au-recomandat-vaccinarea-anti-covid-sunt-responsabili-civil-si-penal-pentru-consecinte/

Cu ajutorul lui Dumnezeu am scos o nouă ediţie a cărţii de rugăciuni, care, pe lângă rugăciunile clasice, este şi un fel de CEASLOV PENTRU MIRENI, cuprinzând Laudele bisericeşti în variantă laică (fără prezenţa preotului).
O noutate absolută a acestei cărţi este faptul că, printre rugăciunile înainte de împărtăşanie, am înserat şi o rugăciune pentru copii, în formă de poezie cu 5 strofe, şi care i-ar ajuta pe copii să înţeleagă mai bine sensul împărtăşirii şi felul în care ar trebui să se pregătească.
Recunosc că preţul final a ieşit un pic cam măricel, dar asta nu a depins de mine. Librăriile şi alte persoane juridice le vor putea achiziţiona cu reducere, aşa încât la final, să ajungă toţi la acelaşi preţ de 55 RONi. Cartea este cu copertă groasă, textul în două culori şi cu semn de carte. Se poate vinde şi în străinătate!
Intraţi şi cumpăraţi: https://www.librariasophia.ro/carti-de-rugaciuni-acatiste-paraclise/carte-de-rugaciuni-si-laude-bisericesti-1219.html

Preoția – între chemare și sinedriu

Preoția nu este un post vacant care așteaptă să fie ocupat de cineva cu “dosarul în regulă”. Nu este un loc de muncă pentru care se organizează interviu și selecție de CV-uri. Preoția este o chemare. Este o vocație tainică, o lucrare a harului în Biserică, nu o carieră în administrația eclesială. Când Hristos Și-a ales apostolii, nu i-a întrebat dacă vor să fie “recrutați”. I-a privit, i-a cunoscut, i-a chemat. “Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni”. A fost o chemare personală, adresată unor oameni simpli, dar pregătiți prin însăși trăirea lor autentică. Aceasta este natura slujirii preoțești: o ridicare din interiorul vieții comunității, nu o autopropunere.
În tratatele despre preoție, Marii Părinți ai Bisericii au subliniat în mod constant această dimensiune duhovnicească a preoției. Nu? Sfântul Ioan Gură de Aur spune răspicat: “Preoția se săvârșește pe pământ, dar are rânduiala celor cerești”. Nu este o poziție în ierarhie, ci o responsabilitate care depășește măsura omului. Tocmai de aceea, Sfântul Grigorie Teologul mărturisea că s-a temut de preoție și a fugit de ea, pentru că “preoția este știința de a conduce sufletele și arta artelor”, iar cel ce este chemat la ea trebuie să fie pregătit în chip nevăzut, nu doar în plan administrativ. Of…
Când preoția ajunge să fie tratată ca un post pentru care cineva aplică, deja se schimbă fundamental logica slujirii. Nu mai e Biserica cea care cheamă, ci individul care cere. Nu mai e vocația care se confirmă, ci dorința personală care se exprimă. Și odată ce această paradigmă se impune, preoția riscă să devină o funcție birocratică, nu o lucrare carismatică.
Mai grav, constatăm că formarea teologică este adesea ruptă de viața reală a Bisericii. Studenții în teologie trec prin ani de studiu fără ca autoritatea bisericească să-i cunoască, să-i supravegheze, să-i formeze în duhul real al slujirii. Cei mai mulți doar asistă pasiv la slujbe, fără să fie integrați în ritmul liturgic viu al Bisericii, fără să deprindă rânduiala slujirii, fără să învețe contactul viu cu credincioșii. Și apoi, la final, sunt evaluați într-un context birocratic, în fața unei comisii, în mod aproape teatral: un rând de scaune, o masă lungă, dosare, întrebări formale. Ce este aceasta? Chemare la sinedriu?
Preoția nu se cere, preoția se confirmă. Nu te duci tu să ceri să fii preot, ci Biserica vede în tine preotul pe care Dumnezeu l-a pregătit. Așa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, “Nu oricine poate deveni preot, ci numai cel ales de Dumnezeu prin Biserică” (vezi Tratatul Despre preoție). Alegerea presupune discernământ, formare atentă, cunoaștere personală, nu o simplă selecție de diplome.
Dacă vrem o preoție autentică, trebuie să reînvățăm să chemăm, nu să angajăm. Să formăm slujitori, nu candidați. Să cultivăm vocații, nu ambiții. Biserica nu are nevoie de funcționari, ci de oameni sfinți, de mâini curate, de ochi limpezi, de inimă dăruită. Nu de cei care caută altarul ca pe o promovare, ci de cei care au fost crescuți, plămădiți și recunoscuți în sânul comunității ca vrednici de slujirea sfântă.

Nu știu cine a scris textul, dar pentru că mi s-a părut bun, l- am redat și aici. Este semnat: "DP – 14.03.2025" și apare pe grupul de Facebook "Iubitorii de Liturgică și Tipic".

Astăzi la Utrenie, la Cântarea a 5-a din Triod, al doilea Canon, imnograful spune că "înscrisul cel în trei feluri (adică în trei limbi)" scris de Pilat pe Crucea lui Iisus, "Îl arată pe El a fi unul din Treime".
Eu nu găsesc nicio logică în această analogie. Voi ce părere aveți? Puteți să aduceți și alte exemple de analogii nereușite în imnografie?

"Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii, pe Cruce fiind răstignit și cu sulița fiind împuns, nemurire ai izvorît oamenilor, Mîntuitorul nostru, slavă Ție!"

Prin Cruce am fost izbăviți de blestemul legii. Acel blestem care îl face vinovat pe oricine și de care nimeni nu poate scăpa. Acel blestem prin care oamenii erau uciși cu pietre de semenii lor, pentru că așa scria în lege.

Vremea legii iraționale s-a întors. Astăzi lumea nu mai îndeamnă la iertare, ci strigă: "Legea-i lege pentru toți! Toți sîntem egali în fața Legii! Nimeni nu e mai presus de lege!"

Aceste chemări la lege nu sînt altceva decît strigăte împotriva lui Hristos. Sînt strigătele celor care, în numele legii, cereau lui Pilat: "Răstignește-L! Răstignește-L!"

Noi, creștinii, nu trebuie să participăm la reinstaurarea legii. Se va face totul fără noi. Căci pe noi Hristos ne-a izbăvit de blestemul legii cu scump sîngele Său. Noi avem porunci, avem făgăduințe, avem legăminte, avem dreptare, dar nu mai omorîm pe nimeni în numele legii, nu amendăm, nu despățim pe tată de copii și nici pe fii de mamă, nu ținem pe nimeni în închisori, căci toate acestea le fac oamenii Legii, iar noi sîntem oamenii iertării.

Să păstrăm măcar între noi un duh al iertării și al harului în această lume plină de războaie și asupriri ce se fac în numele legilor.

Nu trebuie să ne revoltăm contra lumii, e destul să răbdăm revolta lumii contra noastră.

Cu cît o cauză este mai de nimic, cu atît mai multe și sofisticate îi sînt instrucțiunile. De pildă, împărăția cerurilor are nevoie de doar două legi: să iubești pe Domnul din tot sufletul și cu toată tăria ta, iar pe aproapele ca pe tine însuți (Matei 22, 37-39); pe cînd democrațiile noastre nenorocite au atîtea mii de legi și protocoale, care nasc în fiecare ceas alte mii de "noi condiții" și "modificări", că de ar sta cineva să le citească, nu i-ar ajunge viața întreagă.

Prin urmare, semnul măreției este simplitatea și claritatea, iar al nimicniciei este pierderea în hîrtii, amenzi și ifose savante de apărători ai siguranței și prosperității.

Ce bine că nu sîntem veșnici pe pămînt, ci o altă veșnicie ne așteaptă!

Dacă Evanghelia trezește în noi semeție, în loc să ne smerească, înseamnă că suferim de sindromul lui Adam: îndreptățirea de sine.

Atunci cînd o poruncă, un îndemn al lui Hristos ne par peste puteri (iar ele sînt peste puteri), nu trebuie să ne căutăm scuze care ar îndreptăți slăbiciunea noastră, ci să zicem: "cred, Doamne, ajută necredinței mele!" Hristos primește și pe războinic, și pe desfrînată, și pe vameșul înșelător doar pentru smerenie, dar respinge pe fariseul și pe tînărul bogat care au păzit legile, dar s-au înfumurat.

Referitor la discuția de ieri despre negrija zilei de mîine, pentru care unii s-au semețit, punînd asigurările sociale în locul Evangheliei sau considerîndu-le o lucrare dumnezeiască, aduc cîteva lămuriri.

Tema zilei de mîine este expresia credinței sau a necredinței în Scripturi. În timpul trecerii prin pustie, cînd Dumnezeu a plouat cu prepelițe și mană peste poporul cîrtitor, a fost și porunca de a nu păstra pe a doua zi nimic. Unii au pus mană deoparte, dar ea a făcut viermi. Această faptă atît de omenească, aceea de a păstra puțină mîncare pe a doua zi, a fost socotită de Dumnezeu ca lipsă de credință, ba chiar ca un afront adus lui Dumnezeu. Zeci de mii de iudei au fost uciși atunci de mînia lui Dumnezeu pentru că s-au temut mai mult de ziua de mîine decît de Ziditorul a toate.

Dacă nu sîntem ca apostolii care flămînzeau, că au rupt spice pe cale să mănînce, iar altă dată aflăm că aveau doar cinci turte pentru 13 bărbați; dacă nu sîntem nici la nivelul sandalelor sfinților, măcar să nu ne semețim, sucind cuvintele, căutînd a ne atribui virtuți care nu sînt virtuți.

Evanghelia e dată pentru a ne smeri, nu pentru a ne semeți. Duhul creștin se umple de evlavie în fața virtuților altora, nu se aprinde de invidie și batjocoră, nesocotind pînă și pe începătorul negrijii, Cel ce nu avea nici acoperiș unde să-Și plece capul, Fiul Omului, Mîntuitorul nostru.

Nimic nu este mai păgubos decît îndreptățirea de sine care l-a pierdut pe Adam, căci din aceasta se naște hula de Dumnezeu și toată răutatea și obrăznicia care strică dragostea și ne face nesuferiți pentru semeni.

Pentru cei care cred că vine sfârșitul lumii sau că Biserica Ortodoxă a căzut în brațele papei.
În viitorul apropiat, Paște în aceeași zi cu romano-catolicii vom avea doar în 2025, 2028 și 2034. Nimic nu s-a schimbat nici la noi, nici la ei.