O perspectivă interesantă: https://www.notitiae.com/post/the-miracle-at-cana-the-feast-of-epiphany-and-the-cult-of-dionysos

Gheronda Emilianos Simonopetritul

Străbatem perioada Postului Mare. Să privim fiecare zi ca pe un prilej și un motiv să punem început în viața de rugăciune! Atunci veți vedea cât de ușor va fi postul, cum vor pleca patimile singure, cât de dulce va fi Dumnezeu, cum nu veți mai vorbi despre iubirea lui Dumnezeu ca să nu înghețe inima voastră, ci doar o veți trăi. Veți vedea cum vi se vor părea toate bune, toți sfinți și desăvârșiți. Dar, când nu le veți face pe acestea, veți fi numai niște îndurerați, cu aparență de oameni, vrednici de plâns, pentru că veți fi pierdut și pământul, și cerul.
Dacă încă nu ne-am pocăit, este pentru că iubim puterea noastră și nu dorim să o ia în stăpânire Dumnezeu. Este pentru că nu ne-am întins inima noastră, nu am cucerit-o ca să fie așa. Ce vom spune așa cum suntem? Mi se pare că cel mai bun lucru pe care l-am avea de făcut, acum când am intrat în Triod, este să cerem de la frații noștri, și de la îngeri, și de la sfinți să plângă pentru noi. Vrednici suntem numai de plâns.
Dacă însă trăim iadul, iadul nu este adevărul, ci raiul este adevărul. Iadul este absența raiului. Dacă trăim întunericul nostru, amărăciunea noastră, durerea noastră, dacă trăim mărăcinii noștri, încă fără să ne pocăim, nu este pentru că adevărul ar fi păcatul nostru, ci pentru că păcatul nostru este absența harului pe care îl închidem afară din inima noastră. Nu lăsăm harul lui Dumnezeu să ajungă la noi.
Am intrat în Triod. Să lăsăm, pe cât putem șinele nostru afară din Triod. Ce ni se pare, ce știm, ce am făcut, toate sunt false. Există însă adevărul pe care l-au trăit miile de sfinți către care nu îndrăznim să privim, miriadele de sfinți care sunt în cer, și de sfinți care sunt în jurul nostru, și noi nici nu ne dăm seama de ei.
Să fie această perioadă a Bisericii noastre plânsul fiecăruia dintre noi în fața aproapelui său, și mai ales în fața sfinților, rugăciunea noastră, cererea noastră întinsă. Să ne rugăm întins, cu stăruință, iară și iară, să-i rugăm pe frații noștri: plângeți voi pentru mine, ca să plâng și eu pentru voi, poate-poate reușim ceva. Textele liturgice ale acestei perioade sunt excepționale ca să ne povățuiască întru pocăință.

Post binecuvântat tuturor!

"Teologia colivei" de la Basilica

Ierom. Illarion Reznicenko - canalul de telegram "Tolle lege" (în limba rusă)

Astăzi, în ziua Sfântului Ierarh Grigorie Palama, mulți predicatori bisericești vor scoate din „cufăr” diferite istorii și vor încerca, fiecare cum poate, să explice noțiunea de energie dumnezeiască. Tradus din greacă, ἐνέργεια înseamnă acțiune, lucrare, activitate sau efect. Cu alte cuvinte, mai simplu spus, energia dumnezeiască este o anumită lucrare a lui Dumnezeu, manifestată într-o formă sau alta perceptibilă omului.

Trebuie spus că acest termen, după observațiile mele, nu prea a avut noroc la noi. În primul rând, ne amintim de el o dată sau de două ori pe an: în a doua duminică a Postului Mare și, poate, la Schimbarea la Față. Și chiar și atunci doar dacă există o predică pe această temă; altfel, mi se pare că oamenii ori nu știu nimic despre aceste „energii”, ori nu au înțeles de ce ar fi ele importante și ce ar trebui să facă cu ele.

În al doilea rând, termenul nu a avut noroc nici pentru că însuși cuvântul a căpătat în limba modernă alte contexte (energie electrică, energie termică, energia personalității etc.), care pot influența și sensul lui teologic.

În mediile oculte și în practicile cvasi-religioase moderne de „dezvoltare personală” acest termen este de asemenea foarte folosit (fluxuri energetice, schimb energetic, energie cosmică, energia universului etc.).

De aceea, pentru a fi mai ușor de înțeles, energia dumnezeiască riscă să fie percepută cam ca energia electrică sau termică. Iar dacă se adaugă și notele oculte, care nu dispar și rămân populare, rezultă un amestec și mai „clar”: energia dumnezeiască ar fi niște senzații spirituale greu de descris, iar dacă cineva face anumite acțiuni și eforturi „corecte”, poate primi această energie și o poate absorbi în sine.

În general, acest termen nu a avut prea mult noroc și, trebuie spus deschis, nu s-a înrădăcinat cu adevărat nici în conștiința comunitară, nici în practica bisericească. A rămas mai degrabă obiectul unor reflecții teologice.

În Noul Testament, potrivit concordanțelor biblice, acest substantiv apare doar de 8 ori, iar verbul ἐνεργέω de 21 de ori.
• lucrarea puterii Lui (Efeseni 1:19)
• lucrarea puterii Lui (Efeseni 3:7)
• lucrarea fiecărui mădular al Trupului lui Hristos (Efeseni 4:16)
• puterea cu care El lucrează (Filipeni 3:21)
• puterea Lui (a lui Dumnezeu) (Coloseni 1:29)
• puterea lui Dumnezeu (Coloseni 2:12)
• lucrarea lui satan (2 Tesaloniceni 2:9)
• lucrarea rătăcirii (2 Tesaloniceni 2:11)

După cum se vede din această listă, termenul a fost tradus fie prin „lucrare”, fie prin „putere”. În traducerea latină, cuvântul este redat exclusiv prin operatio. Așadar, energia, atunci când se referă la Dumnezeu, este lucrarea sau puterea Lui de a acționa asupra vieții omului sau asupra lumii lui lăuntrice. Ce natură are această lucrare, Noul Testament nu explică. Sfântul Grigorie Palama a răspuns însă că aceasta este Dumnezeu Însuși, dar într-o formă perceptibilă pentru om.

Energia este, în esență, o formă de comuniune cu Dumnezeu. De aceea, poate că ar fi mai potrivit ca astăzi accentul să fie pus pe comuniunea cu Dumnezeu, decât pe explicații repetate ale noțiunii de energie. Dar s-ar putea să mă înșel.

Acum patru ani, când a început războiul din Ucraina, am propus o variantă de rugăciune pentru pace, pe care mulți au folosit-o atât în slujbele Bisericii, cât și în rugăciunile particulare. Între timp, chiar dacă ne-am obișnuit deja cu știrile despre război și cu veștile despre moartea a mii de oameni, situația din lume nu s-a îmbunătățit, ci dimpotrivă, s-a degradat, apărând noi conflicte militare și noi victime, știute și neștiute.

În acest context, propun să sporim și mai mult rugăciunea noastră, iar dacă veți considera util, puteți folosi această variantă actualizată a rugăciunii (PDF), care nu mai este legată strict de Ucraina, ci are un caracter mai general și un accent penitențial și umanitar mai pronunțat.

Iată ce spunea Părintele Emilianos Simonopetritul despre tehnologie cu 50 de ani în urma:

"Simțim nevoia să evadăm din realitate și să uităm de noi. Este o stare anormală în cel mai înalt grad.
Dar de unde această „nevoie”? E clar că ea nu este sădită în noi de Dumnezeu, ci este un efect direct al căderii firii omenești din comuniunea edenică.
Lumea imaginii degenerează într-o adevărată idolatrie și oamenii își pierd liniștea sufletească, autocontrolul, puterea de contemplare și reflecție și se întorc spre exterior, devenind străini de ei înșiși, într-un cuvânt, nesăbuiți, imuni la îndemnurile propriei inteligențe…
În era industrială oamenii au devenit consumatori și sclavi ai lucrurilor produse.
În societatea post-industrială oamenii au devenit consumatori și sclavi ai imaginilor și informațiilor care le umplu viața."

Oare ce ne-ar spune astăzi?

Hai, nu daţi cu parul, ci, dacă tot stăm strâmb, măcar să gândim drept!
https://www.teologie.net/2026/03/17/anul-2026-sansa-unui-paste-autentic-fara-artificii/

Acum câteva clipe a trecut la Domnul patriarhul Ilie al II-lea al Georgiei. Dumnezeul să-l odihnească!

Din Tbilisi, în fața spitalului în care a murit patriarhul Ilie, imediat după aflarea veștii...
Așa ceva n-am mai văzut.

Chiar acum, pe teologie.net, am publicat două articole ale monahului Damaschin Aghioritul despre asumarea crucii. Primul e mai teologic şi filosofic, al doilea mai practic. Cred că sunt foarte potrivite pentru ziua de astăzi, când se înjumătăţeşte Postul Mare şi avem Sfânta Cruce ca un sprijin la jumătate de drum.

https://www.teologie.net/2026/03/18/monahul-damaschin-aghioritul-taina-crucii-reflectii-teologice-si-filosofice-asupra-suferintei/

https://www.teologie.net/2026/03/18/monahul-damaschin-aghioritul-taina-crucii-si-practica-filocalica/

"Oare noi putem să ne facem idoli? Cu siguranță!
Pentru noi, idoli sunt toate acele lucruri cu care mintea noastră se identifică, acelea cu care ne ocupăm și pe care le iubim, care ne atrag și cu care, într-un anumit fel, ne confundăm.
Se spune: ceea ce te preocupă, aceea devii, de aceea ești asimilat și aceea pricepi.
La ce lucrăm în fiecare zi? Cu ce căutăm să intrăm în relație?
Pe măsură ce ne lărgim orizontul, atât de multe lucruri noi intră în inima noastră și devin idolii noștri."

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul

De ce în Sâmbătă a cincea a Postului Mare se cântă Acatistul Bunavestirii?

Cel mai probabil, această regulă tipiconală a apărut în prima jumătate a secolului al VIII-lea, după salvare minunată a Constantinopolului de invazia arabilor (717-718), atribuită Maicii Domnului, care a coincis cu săptămâna a cincea din Postul Mare.
Apariția cultului Maicii Domnului este legat de descoperirea de către Sfânta Împărăteasă Elena în prima jumătate a secolului al IV-lea a locurilor sfinte asociate cu viața pământească a Domnului Iisus Hristos. La scurt timp după aceasta, la Nazaret, pe locul presupus al casei în care Arhanghelul Gavriil i s-a arătat Sfintei Fecioare Maria, s-a zidit o bazilică. Cel mai probabil, pelerinajele la Nazaret au stat la baza apariției în cultul creștin a unei sărbători, numite inițial “Cercetarea (vizitarea, anunțarea) Mariei”. Oficial, din secolul al VII-lea, aceasta s-a numit “ἡμέρα τοῦ εὐαγγελισμοῦ” - ziua Bunei Vestiri.
La începutul secolului al VIII-lea, autorul armean Grigor Arsharuni scria că sărbătoarea Bunavestirii a fost instituită de Sf. Chiril I, Arhiepiscopul Ierusalimului (†386). Sf. Atanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei (†373), numea ziua Bunavestirii ca fiind „prima dintre sărbătorile creștine” și începutul operei de mântuire a oamenilor.
Întrucât informațiile despre serviciul liturgic al Bisericii din Constantinopol în secolele IV-V sunt puține la numar, nu putem spune mai nimic despre cum era sărbătorită Bunavestirea la acea vreme. Se știe însă că în secolul al VI-lea Sf. Roman Melodul (†556) scrie renumitul condac “Apărătoare Doamnă”. Ulterior, urmare salvării miraculoase a Constantinopolului de invazia perşilor şi avarilor din 7 august 626, patriarhul Serghie al Constantinopolului (†638) adaugă acestui condac alte 23 de condace și icoase. Așa apare primul imn “acatist” (denumirea vine de la faptul că acesta se cântă stând în picioare), dedicat Născătoarei de Dumnezeu. Un secol mai târziu, după salvare minunată a Constantinopolului de invazia arabilor (717-718), atribuită Maicii Domnului, imnul acatist a fost introdus de patriarhul Gherman (†730) în slujba utreniei sâmbetei săptămânii a cincea a Postului Mare. Tot atunci este scris și canonul sărbătorii Bunavestirii.
Sărbătoarea este amintită de Părinții Sinodului Trulan (691-692) care prin Canonul 52 stabilesc ca la praznicul Bunavestirii să se slujească Liturghia deplină a Sf. Ioan Gură de Aur și nu cea a Darurilor înainte sfințite.
Omilii la sărbătoarea Bunavestirii au scris Sf. Sofronie al Ierusalimului (sec. VII), Sf. Gherman al Constantinopolului (sec. VIII), Sf. Ioan Damaschin (sec. VIII). În Occident s-au păstrat predicile la Buna Vestire atribuite unor autorilor latini din secolele V-VI, precum Fericitul Augustin, Sf. Petru Hrisologul și Sf. Papă Leon I cel Mare.
De-a lungul istoriei, Bunavestirea a fost percepută atât ca sărbătoarea dedicată Domnului Iisus Hristos, cât și ca sărbătoare a Maicii Domnului. Într-o listă a celor douăsprezece sărbători mari de peste an, scrisă de Theodor Prodromos în secolul al XII-lea, Bunavestirea (alături de Nașterea și Adormirea Maicii Domnului) este enumerată ca sărbătoare închinată Născătoarei de Dumnezeu.