Cenzura este în strânsă legătură cu prostia. Cu cît oamenii care conduc sînt mai proști, cu atît este mai mare cenzura pe care o aplică. Iată de ce oamenii deștepți, inteligenți și buni în orice domeniu ajung în cele din urmă în conflict cu sistemul. Așa a fost mere și așa este și astăzi.

De ce?

Pentru că inteligența are înclinația să cunoască. Așa cum prostia se hrănește cu ignoranță, așa inteligența se hrănește cu cunoaștere. Sursa cea mai apetisantă de cunoaștere sînt oamenii deștepți cu care nu te mai saturi să vorbești.

Așadar, inteligența este dependentă de dialog, este generatoare și consumatoare de dialog. Pe când prostia este taman pe dos! Prostia se simte atacată de dialog pentru că în dialog se descoperă cît de prost sau de deștept ești.

Iată de ce proștii preferă să vorbească singuri, să strige, să bată, să cenzureze și să exileze pe toți cei care gîndesc. Pentru că gîndirea însăși este sinonimă cu libertatea - robii nu au nevoie de gîndire, căci, nu-i așa, alții gîndesc pentru ei.

De fiecare dată cînd nu știți raspunusul la o întrebare, deschideți o carte, nu închideți gura care vă întreabă.

Rugăciunile de dimineață și de seară în format audio.
E doar un început, care sper să continue cu multe alte texte.
P.S. Vă rog să vă abonați la canalul meu și să contribuiți la difuzarea conținutului util.

Subestimarea adversarului, clevetirea și luarea în rîs au fost mereu o faptă a plebei. Etica olimpică, păstrată între sportivi pînă la transformarea sportului în clounadă pe banii prostimii, presupunea respectul reciproc. Doar între doi adversari egali spectacolul competiției este unul de admirat.

Căci ce slavă și cinste poate aduce victoria asupra unui nimeni, a unuia pe care tu însuți îl desconsideri și îl socotești nedemn?

Un luptător cinstit își va vorbi mereu adversarul de bine și îi va lăuda calitățile, căci, în caz de victorie, el însuși va fi mai slăvit, iar, în caz de înfrîngere, nu se va discredita ca unul ce a pierdut de la un nimeni.

Oricine recurge la defăimare într-o competiție este perdant, chiar și de va învinge și oricine arată cinste pentru adversar va rămîne demn, chiar și de va pierde.

Căci orice luptă nu este decît o încercare a măsurii la care am ajuns și nicidecum o obligație de a învinge pe cineva.

Astăzi facem pomenirea a trei mari duhovnici ai sec. XX, a Cuv. Porfirie Cavsocalivitul și a Cuv. Paisie și Cleopa de la Sihăstria.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin!

Mâine (după calendarul nou), se face pomenirea Sf. Ioan Damaschin. Biografiile mai noi îl prezintă nu doar ca mare teolog iconodul, ci și ca monah al Mănăstirii Sf. Sava și imnograf. Studiile contemporane au demonstrat că Sf. Ioan a fost mai degrabă ieromonah la Biserica Învierii din Ierusalim (fără a exclude careva legături cu Mănăstirea Sf. Sava), iar alți cercetători sunt convinși că "Ioan monahul", menționat până prin sec. XI ca imnograf al Octoihului și al unor praznice împărătești, este altcineva decât Ioan Damaschinul. Nu vreau să afirm sau să neg ceva anume, ci doar spun că există astfel de discuții. Vedeți în primul comentariu și o lucrare în germană la acest subiect.

Predica de astăzi (la Intrarea Maicii Domnului în Templu, după calendarul vechi), rostită la miez de noapte, adică de un obosit, în faţa altora şi mai obosiţi...
https://www.youtube.com/watch?v=mW9j0GcxBIg

Nu vă miraţi de aceasta!
În viziunea unui artist de la încep. sec. 16 de Bretagne, acesta este Sf. Nicolae din Myra.
E mult mai complicat şi chiar ruşinos să explici de ce episcopii din vremea ta nu seamănă cu cei din vechime, decât să-l pictezi pe unul din vechime ca pe unul contemporan...
La mulţi ani celor care poartă numele Sf. Nicolae!

Înţeleg că Georgia trece printr-o perioadă dificilă, iar autoritatea patriarhului Ilie, chiar şi atunci când tace şi nici semne de viaţă nu prea mai dă, continuă să fie cea mai mare în societatea georgiană. Totuşi, n-aş chinui omul chiar în acest hal... Dumnezeu să-l întărească!
"Patriarhomobilul" este relativ ok!

În psalmul 118 se întâlneşte de multe ori expresia "îndreptările Tale", care nu este foarte clară în limba română. Iată ce spune o notă a mitropolitului Bartolomeu Anania:
"Spre deosebire de dikáiosis = „îndreptăţire“, „justificare“, dikáioma înseamnă „îndreptar“, „călăuză“, „ghid“, „criteriu moral“. Pluralul acestui substantiv este, în româneşte, „îndreptare“. Acest plural însă sună identic cu singularul substantivului „îndreptare“ (al cărui plural e „îndreptări“), care, stricto sensu, îl traduce pe grecescul paidéia = „educaţie“, „corecţie“, „corectare“ (dar şi „pedeapsă“). Aşadar, exprimarea adevărată ar fi: „Îndreptarele Tale le voi păzi“ (aici şi în numeroase alte locuri). Numai că pluralul „îndreptări“ („îndreptările“) a intrat în limbajul liturgic la o vreme când limba română încă nu-şi diferenţiase asemenea nuanţe. El s'a încetăţenit atât de adânc în rostire şi auz, încât versiunea de faţă preferă să-l păstreze ca atare, până la o nouă vârstă a limbii române. E bine însă să se ştie care este înţelesul său real."
Nu ştiu dacă într-un timp atât de scurt limba română a reuşit să se maturizeze suficient, dar eu totuşi aş încerca varianta "îndrumările Tale", care e totuşi mai clară şi exprimă acelaşi lucru. Ce părere aveţi? Încercaţi să citiţi psalmul înlocuind "îndreptările" cu "îndrumările" şi spuneţi-mi dacă nu-i mai bine...

Pe vechi, azi la ruşi, mâine în Sinai:

https://www.teologie.net/2020/01/30/nelamuriri-liturgice-pomenirea-sf-mc-ecaterina-pe-24-sau-25-noiembrie/

Cinci ani de la mutarea la cer (+7 decembrie 2019). Eu tocmai îl vizitasem cu o lună mai devreme, când deja nu mai vorbea, dar era foarte senin... M-am bucurat să-i sărut mâna.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi!

"În afara Bisericii nu este mântuire" (Sf. Ciprian al Cartaginei)

Mai bine mai târziu, decât deloc: https://basilica.ro/comunicat-de-presa-biserica-promoveaza-pacea-si-unitatea-nu-protestele-si-dezbinarea/

Cineva i-a dăruit unui preot această sticlă de vin italian, chipurile "foarte bun". Se numește "Sângele lui Iuda" și provine din "beciul păcatului". Mi se pare o hulă evidentă. Ce ați face cu vinul?
1) Îl arunc. Nu mă interesează cât a costat și ce gust are. Nu vreau să mă fac părtaș la hulă.

2) Îl beau fără probleme. Eventual îi rup eticheta.

3) Slujesc cu el Liturghia și astfel răsturnăm planul batjocoritor al celui care a inventat această nebunie.

Îmi place foarte mult fragmentul de epistolă care s-a citit astăzi la slujbă - Ef. 2:14-22. Este un text care ne ajută să înțelegem "ființa Bisericii" și lucrarea ei prin Sfintele Taine.

Fraților, Hristos este pacea noastră; El care a făcut din cele două - una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii, desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, [precum și] legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi* să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea, și să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia. Şi, venind, a binevestit pace, vouă celor de departe şi pace celor de aproape; Că prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, în Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh.

* "cei doi" = iudei și elini/păgâni sau tăiați împrejur și netăiați împrejur. Diferența care era până atunci între ei dispare.

😢 Astăzi, după o suferinţă îndelungată, a trecut la Domnul pr. Mihail Sărăcuța, preotul care m-a botezat, m-a învăţat primele cântări la strană şi m-a îndrumat (mai degrabă prin propriul exemplu, decât prin careva cuvinte) să urmez calea preoţiei. Tată a 8 copii, preot harnic şi protopop de Bălţi mult stimat.
Anul trecut, când l-am vizitat în preajma sărbătorii Sfinţilor Arhangheli, s-a pus în genunchi şi m-a rugat să-i primesc mărturisirea de toată viaţa. Am rămas profund emoţionat şi impresionat. Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii! 🙏

Au 10 décembre dans l’ancien lectionnaire de Jérusalem (IVe-XIIe s.), on faisait mémoire du prophète Jonas, le cinquième des Douze petits prophètes de la Bible.

La miniature en pleine page montre l’histoire de Jonas en quatre scènes. Au registre inférieur, Jonas jeté au monstre marin par l’équipage du bateau qui devait le conduire à Tarsis puis Jonas rejeté par le monstre après trois jours. Au registre supérieur, Jonas prêchant aux habitants de Ninive et Jonas en prière sur un rocher.

Le manuscrit est le Psautier dit de Paris réalisé entre 940 et 960 à Constantinople par cinq artistes différents. (Marie-Reine Demollière)

Paris, BnF, ms Grec 139, *Codex Parisianus*, f° 431v, 37 × 26,5 cm