Fiecare din noi are o închipuire despre sine. Dar niciodată nu știm cum sîntem închipuiți în mintea celorlalți. Noi știm prea bine că ceea ce ne închipuim în mintea noastră nu este tot una cu ce sîntem în realitate, totuși mereu avem impresia că în mintea celorlalți noi petrecem mereu neschimbați.

Pînă în ziua în care ni se spune tot adevărul despre noi de cîte un prieten dezamăgit.

Știind aceasta, lumea a inventat o adevărată școală despre "imagine". În zilele noastre, închipuirea celorlalți despre noi este mai importantă decît cine sîntem cu adevărat. Cei care se îngrijesc să apară mereu bine în fața celorlalți au de cîștigat, chiar dacă această imagine pe care și-o fac este una falsă.

Creștinismul ne îndeamnă să scăpăm de această ispită a "imaginii", a ceea ce Sfinții Părinți au numit "părere de sine". Tot ce ne închipuim a fi bun la noi este de fapt o amăgire. Și de fiecare dată cînd vrem să ne arătăm oamenilor mai buni și mai drepți decît sîntem, ne amăgim. Căci niciodată nimeni nu știe cum apare în ochii celuilalt pînă în ziua dezamăgirii.

Să ne iubim unii pe alții dincolo de "imagine", așa cum Hristos ne iubește, deși avem "imaginea" (chipul) rănit de păcat, rugîndu-ne ca în această frumoasă cîntare din slujba înmormîntării: "Chipul slavei Tale celei negrăite sînt, deşi port ranele păcatelor; miluieşte zidirea Ta, Stăpîne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta".

Ce părere aveţi?

"Apară, mântuiește, miluiește și ne păzește..."

Iată, Mirele vine în miezul nopții
și fericită e sluga pe care o va afla priveghind, dar nevrednică-i aceea
pe care o va afla lenevindu-se.
Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morții și afară de Împărăție să te încui, ci te deșteaptă, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!

În Anaforaua CHR avem următorul text, care, aparent este simplu și clar, dar anticii îl înțelegeau diferit decât noi:

Λαβὼν ἄρτον ἐν ταῖς ἁγίαις αὐτοῦ καὶ ἀχράντοις καὶ ἀμωμήτοις χερσίν, εὐχαριστήσας καὶ εὐλογήσας, ἁγιάσας, κλάσας, ἔδωκε τοῖς ἁγίοις αὐτοῦ μαθηταῖς καὶ ἀποστόλοις, εἰπών·
Λάβετε, φάγετε· τοῦτό μού ἐστι τὸ σῶμα, τὸ ὑπὲρ ὑμῶν κλώμενον, εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν.

Traducerea:
Luând pâinea în sfintele, preacuratele și neprihănitele Sale mâini, mulțumind și binecuvântând, sfințind și frângând, a dat-o sfinților Săi ucenici și apostoli, zicând:
Luați, mâncați; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi, spre lăsarea/iertarea păcatelor.

Ceva asemănător avem și în Anaforaua VAS.

Dar ce este neclar aici?
1) Hristos aici a I-a mulțumit Tatălui, dar, în continuare, a binecuvântat pâinea sau L-a binecuvântat tot pe Tatăl? Anticii ar fi spus fără ezitare că "L-a binecuvântat pe Tatăl", mai ales că majoritatea rugăciunilor evreilor începeau cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
2) Ce a sfințit aici Hristos? Pâinea? Posibil, dar mult mai probabil a sfințit numele Tatălui Său, așa cum ne-a învățat și pe noi, și cum vedem și în rugăciunea din Ghetsimani. Cel puțin astfel sunt formulate rugăciunile iudaice.

Acest lucru nu înseamnă că pâinea dată ucenicilor nu era adevăratul Trup al lui Hristos, chiar dacă, cel mai probabil, nu se rostise asupra ei o binecuvântare (așa cum o înțelegem noi).
De fapt, problema este chiar în acest mod al nostru de a înțelege.
Noi acum spunem "Hristoase, Dumnezeule, binecuvântează mâncarea și băutura robilor Tăi...", dar anticii ar fi spus "Binecuvântat ești, Hristoase Dumnezeule, care dăruiești mâncare și băutură robilor Tăi...".
Bine că această perspectivă s-a păstrat la mulțumire, când spunem "Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce ne miluiește și ne hrănește...".

Această erminie, pe care o vedem în Didahia și toate izvoarele vechi, nu necesită nici o schimbare în textul anaforalelor bizantine, care sunt scrise corect, dar mă tem că sunt înțelese greșit sau, cel puțin, unilateral și restrictiv.

Există și părerea că "mulțumind", "binecuvântând" și "sfințind" desemnează 3 categorii de rugăciuni consecutive adresate Tatălui, pe care le-ar fi spus Mântuitorul înainte de "a frânge" și "a da".

Concluzia: dacă vrem ca Dumnezeu să ne binecuvânteze și să ne sfințească, trebuie ca, în primul rând, noi să-L binecuvântăm și să-I sfințim Numele, și atunci prezența lui iubitoare va binecuvânta și sfinți pe toți și pe toate!

În Evanghelia de astăzi Hristos ne apare în toată sensibilitatea umanității Sale. El își prevede moartea și se teme. Simte nevoia să le vorbească despre durerea Sa ucenicilor, dar ucenicii sînt înstrăinați și speriați și ei.

Ca un Dumnezeu, vede că toți se vor lepăda de El, iar ca un om are nevoie de o mîngîiere. Le spune: "toți vă veți sminti de Mine". Ucenicii încep să se jure că nu o vor face, ceea ce îi sporește și mai mult suferința, căci știe că Îl vor lepăda.

Într-o singurătate deplină, ca primul om aflat în fața morții, Hristos se roagă Tatălui să îndepărteze de la El paharul acesta, de este cu putință, dar ca un Dumnezeu, vede că ca muri. Se întoarce la ucenici, la prietenii săi, în speranța unei mîngîieri și alinări omenești, dar îi găsește dormind. Este atît de singur și de îndurerat încît îi trezește, de parcă asta ar mai fi fost de vreun folos, și îi mustră: "un ceas nu ați putut veghea cu Mine?" Ceasul acesta al încredințării că va muri Hristos Îl petrece în singurătate desăvîrșită.

De trei ori se roagă și de trei ori își găsește prietenii dormind. Nimeni pe întreg pămîntul nu mai avea har să privegheze în ceasul cînd Însuși Hristosul se îndurera de moarte în sudoare de sînge.

Frica aceasta a fost frica primului om în fața morții, cînd moartea era necunoscută și străină, iar Hristos a trebuit să se teamă, căci frica însăși este poarta cutremurătoare a morții prin care se cuvenea să intre Cel ce ne-a căutat în moarte și ne-a mîntuit. Mulți sfinți după aceea nu au cunoscut frica de moarte, ci au trecut din moarte la viață, precum este scris, dar asta a devenit cu putință pentru că Hristos a suferit toată durerea pentru mulți.

După a treia rugăciune, Hristos se întoarce încredințat de patimile și moartea Sa. El își trezește ucenicii, dar nu îi mai mustră, ci le zice: "dormiți de acum, odihniți-vă". El, Cel înrourat de sudoare de sînge, le zice "odihniți-vă".

Odihniți-vă, iubiților, că Hristos merge la patimă ca să moară și să ne mîntuiască.

Durerea lui Hristos a cuprins toate durerile umanității. Dureriea singurătății, durerea părăsirii, durerea neînțelegerii, durerea despărțirii, durerea trădării. Toate acestea sînt parte a durerilor morții.

Am fost întrebat cum de am zis că Hristos a trăit durerea primului om în fața morții. Așa este. Pentru că Hristos este "întîiul născut dintre morți" (Apocalipsa 1,5). Este Omul desăvîrșit, neatins de păcat, nevinovat care moare.

Adam a murit ca urmare a păcatului său, moare bătrîn de zile, obosit de viață, purtînd un trup amorțit și bolnav. Moartea pentru Adam a fost o consecință a stricăciunii, iar trupul său a căzut în moarte ca un fruct stricat din pom.

Hristos însă este Omul nou, Adamul nestricat și nevinovat, cu simțurile neatinse de vreo amorțeală sau rutină, cu trupul la vîrsta desăvîrșirii, plin de viață și, deci, trăind durerea morții în măsura ei maximă.

Iată de ce nu este greșit să spunem că Hristos este primul om, este Omul însuși, omul desăvîrșit și nevinovat care înfruntă moartea, care moare în sensul de început și în sensul ultim pentru a birui moartea.

Toți morții, cu toate durerile lor, se conțin în moartea lui Hristos.

Deși nevinovat, deși străin de păcat și, deci, nesupus pedepsei morții, Hristos primește asupra Sa blestemul comun al omenirii și moare din iubire pentru noi. Făcîndu-se părtaș durerii morții noastre, ne face pe noi părtași ai învierii Sale.

⚡️ Papa Francisc, primul lider latino-american al Bisericii Romano-Catolice, a murit, a anunțat Vaticanul luni într-o declarație video, transmit agențiile internaționale de presă.

„Dragi frați și surori, cu profundă tristețe trebuie să anunț decesul Sfântului Părinte Francisc”, a anunțat cardinalul Kevin Farrell pe canalul de televiziune al Vaticanului. „La ora 7:35 în această dimineață, episcopul Romei, Francisc, s-a întors la casa Tatălui”.

Învierea Domnului la Mănăstirea Kostamonitou (Muntele Athos) - 2025
https://youtu.be/8FsqoVXSviw?si=cEiDpEAUAVtsIche

Simon Harris (editor) - Communion Chants of the Thirteenth-Century Byzantine Asmatikon

Gregory Tucker, The Hymnography of the Middle Byzantine Ecclesiastic Rite & Its Festal Theology: Introduction - Edition & Translation - Commentary (Studies in Eastern Christian Liturgies, 5) - Aschendorff Verlag, 2022.